Pentru a afla mai multe și a putea participa la acest concurs (se desfășoară exclusiv pe facebook) accesați pagina asociației chARTA pe facebook.

Cât de des vi se întâmplă să mergeți pe stradă și să citiți diversele mesaje scrise pe fațadele clădirilor? Cât de des vă amuzați și cât de des vă enervează de-a dreptul (spre exemplu, clădirile frumoase, renovate, pictate după două zile)? Unii spun că-i poezie de stradă, alții îi zic vandalizare cu cuvinte frumoase, indiferent… noi credem că merită să fie băgate în seamă – pentru a le opri, pentru a le oferi „artiștilor” șansa de a se afirma deschis și în afara anonimatului, pentru a găsi un spațiu propice exprimării în acest fel. Din acest motiv, noi nu încurajăm scrierea mesajelor, ci dorim să realizăm o mini-colecție, de ce nu ?!
Dacă îți place ideea, participă și tu la concursul Urban pă zonă. Oferim premii!!! Postează pe această pagină (după ce dai like) o fotografie cu un mesaj de pe un perete, iar like-urile îți vor aduce poate premiul nostru (modest, ce-i drept). Cine știe – cu puțin noroc și fonduri vom putea publica un album cu fotografiile voastre. Invită-ți prietenii să dea like, nu are importanță, iar pe 23 februarie se va anunța câștigătorul cu mesajul lui de pe perete.

Țineți minte: NU încurajăm scrierea pereților pentru acest concurs, mai bine photoshopuiți vreun mesaj decât să scrieți un perete sau puteți scrie mesajul pe peretele casei voastre. Mult succes participanților și mulțumim pentru interes.

Perioada de desfășurare: 23 ianuarie – 23 februarie (cu posibilitate de prelungire)

Marele premiu: un aparat foto și 100 de euro!!!

• „Civilizația a început să pătrundă în țara noastră (…). Se vor revizui valorile sociale, se vor dărâma așezămintele barbare și poetice, și marile energii ale muncii vor copleși tirania trândăviei stăpânilor de ieri. Vom avea, în sfârșit, mai mulți medici și mai puțini popi, mai multe spitale și școli, și vor năvăli în viața socială oameni care vor târî civilizația cu ei, vulgari dar energici, brutali dar puternici. Ș-atuncea, dragii mei, a fi nepotul lui conu Costache Dumșa nu va mai însemna nimic, decât poate în rarele saloane cu mobile mâncate de molii și boieri scăpătați. Atunci nu te va mai întreba nimeni: „Cine-a fost tată-tău?” Pașaportul ereditar pentru saloanele aristocratice și pentru viața socială de azi – va fi un arhaism perimat… Ferice însă de cel care, puternic prin el, va ști să-și arunce numele cu iz de cronici nespălaților pe care i-a biruit cu pumnii lui, ca o impertinență. Așa, da! Acela va fi stăpânul celorlalți, ca și strămoșii lui, dar altfel…”

• „ – Dragii mei, în această privință credința mea e alta decât a parveniților, ciocoilor și chiar a multor boieri autentici care-și trimit odraslele prin străinătăți de îndată ce le-au înțărcat, ca să învețe limbi străine. E o eroare cu grave urmări, dintre care cea mai de căpetenie e înstrăinarea de limba națională. Copilăria fiecărui om, în concepția mea, trebuie să fie etnică. Fiecare om trebuie să știe să înjure în limba lui – fără dicționar – trebuie să poată râde, plânge și iubi la fel. Când n-ai amintiri din copilărie în limba ta națională, ci într-o limba învățată cu dascăli, vei fi o corcitură lamentabilă, cum avem atâtea. Ori, studiile în străinătate nu urmăresc, și nici nu trebuie să urmărească înstrăinarea, ci altoiul fertil al unei civilizații superioare, pe un suflet format din punct de vedere etnic, tocmai în clipa când e mai permeabil.”

Pe Andrei Zbîrnea l-am citit după ce l-am cunoscut – un timid cu tradiționalele șchiopături în mișcări – drept pentru care am fost ceva mai subiectivă în lectură.

Volumul său de debut, Rock în Praga (ed. Herg Benet, 2011), pe care îl admir pentru limpezimea și claritatea limbajului, e o scurtă carte despre vis și realitate, despre visul Adelei și realitatea Sînzienei; visul unui tânăr despre femeia ideală și realitatea unui „poet-inginer” citind jurnalul lui Kafka.

Rock în Praga, trebuie să recunosc, este o provocare poate pentru că poemele „valsează” unele în altele sau poate pentru că ele nu stau în picioare singure (unul fără celălalt nu se poate – stil romeo-julietesc 2011), volumul trebuie citit integral fiindcă – nu?! – „totul se leagă”. De la bun început se apasă PLAY, prin desele imperative te dorește actant „în piesa încă nescrisă”, te invită, te dansează, te joacă și se joacă cu tine pentru a „nu îi ucide pulsul”, iar melodiile/versurile formațiilor rock inserate (în partea a 2-a intitulată rock) sunt motoarele declanșării visului în care poetul, bine (auto)subliniat „retro-romantic”, se desfășoară, simțindu-se în largul lui.

Cu unele stângăcii, clișee și scăpări, cu tăietura versurilor specifică unora din zonă, volumul de debut al lui Andrei Zbîrnea se autosusține și merită aplaudat. Iată un poem ce mi-a atras atenția, adică mi-a plăcut:

track șase: încearcă

Wait until the war is over

And we’re both a little older

The unknown soldier

(The Doors)

încearcă să găsești toți soldățeii
ascunși sub pânza de păianjen
ascultă-le pulsul
ascute-le zâmbetul brăzdat

fă-i să înțeleagă
burțile de general nu nasc poezie

ci

veghează alte burți de general cârpite
cu soldați din alte filme

coboară volumul până la nivelul
la care moartea întâlnește moarte
pântecele se despică în mii de bucăți

și

te lovești de burți ca de rufe necălcate

undeva într-un colț soldatul fumează
pânză de păianjen fără filtru

ascultă-i pulsul

poezia o găsești în alt jim

Nu voi detalia legat de structura cărții, motive poetice, etc., etc., aici o puteți achiziționa și aici găsiți pagina autorului.

Pentru exemplificare, iată doar două citate care arată ce am vrut eu să zic mai devreme, acolo unde nu-i reușește:

„Oare nu ar trebui ca țelul suprem al gastronomiei să fie descâlcirea ideilor confuze cu care se confruntă omenirea și să îi ofere nefericitului biped o oarecare îndrumare în privința conduitei pe care el însuși, precum și poftele sale, ar trebui să o adopte?” (din povestea cu Sade)
- mi se pare exagerat și puțin ilogic, cam tras de păr să pui asemenea întrebări/idei în cârca gastronomiei, plus că nu sună deloc a Sade; povestea asta e poate cea mai proastă dintre toate pentru că nu e deloc veridică, autentică, vrea să parodieze și nu îi reușește, ideea e provocatoare, dar e scrisă prost. Vezi Doamne, ce speriată era biata fată virginală, Justine, când îl vedea pe judecător umplând puii dezosați. Nemernicul! Am înțeles aluzia, am priceput comparația, referința, ironia și jocul și m-a iritat pur și simplu.

„<<Mândru Ahile, pe lângă alții ești puternic în luptă, nici unul dintre toți aheii nu îți va lua vorbele în derâdere și nici nu te va contrazice, și cu toate astea nu ți-ai susținut bine afirmațiile. Lasă-mă să vorbesc, din moment ce eu sunt mai bătrân și pot să merg până la capăt, căci nimeni nu poate dezonora ceea ce spun eu. Voi vorbi după cum mie mi se pare cel mai bine, și nimeni nu trebuie să aibă în minte un gând mai bun decât acesta pe care îl am eu în mintea mea, acum sau înainte. Să lăsăm soarta să aleagă cine ce porție primește.>> Fiecare își însemnă un bilet și apoi toate fură puse în coiful lui Agamemnon, fiul lui Atreus. Iar Ahile îi puse fiecăruia o porție după cum ieșiră sorții. Nu fu ignorată foamea nimănui, toți bucurându-se de lucrurile bune din fața lor și mâncând până când dorința de a mânca și a bea dispăru.” (povestea cu Homer) – nu mai zic nimic aici )

Nona fluieră în coji de ghinde
iarna când bărbații taie lemne.

***

Nona nu știe să meargă decât cu
spatele
eu nu voi îmbătrâni niciodată
strigă împiedicată.

***

Nona mănâncă ouă crude
stă în genunchi lângă sobă
și le-nghite
le soarbe
le clocește în pântec
sperând să-i crească aripi.

***

Nona e clăpăugă
noaptea se trezește când
bărbații calcă pe ghindele uscate.