14 decembrie 2012

am știut când am ajuns aici că am uitat ceva acasă, dar n-am știut când îmi voi aminti sau cum
pe undeva zace basmaua roșie și steagul, desenele noastre, tu
iartă-mă, nu-mi pot da seama cum să fiu mereu o fântână arteziană, un sac plin de biscuiți calzi, o cutie muzicală care să te liniștească

când râd în vis, din gura mea ies fluturi

te văd intrând în cafenea, te așezi la masa mea, ceri un café allongé, dai nervos din picior pentru că vrei o țigară, îmi ridic o sprânceană, n-aș fi crezut vreodată, te vedeam doar, dar era închipuire, era o joacă: cum toți chelnerii ar începe să cânte „All you need is love”, iar eu m-aș rușina, toate astea pentru mine? trandafiri și crini și narcise și lalele și atâtea altele
iartă-mă, închipuirea mea e ca o bicicletă la vale, poți apăsa pe frână cât vrei, ea tot va aluneca
puțin câte puțin.

***
Nimic nu merită spus.
Lettres du bonheur. Pentru tine.
Se anunță ninsoare weekendul acesta, mai bine păstrează-ți vorbele pentru altă dată.

***

uită-te bine la mine
/ți se înroșesc urechile
//și mie mi-e cald aici
am umezeala în mine,
îmi acoperă organele neliniștite
ca o mamă după o frecție cu spirt
e tăcere într-un final
ne ținem de mână cu blândețe
de parcă am ține lumânări aprinse
în noaptea de Înviere

uită-te bine la mine
/așa-ți place să ne privim
//nu contează distanța, ci sunetul

ssssssssssssssssssssss

sorbi spuma de lapte
mă vezi? din nimic în privire
din privire în tăcere
din tăcere
în tăcut în
tăcută

uită-te bine la mine
/e ultima oară când mai fac drob
//îmi voi acoperi urechile cu lână
și tu la fel

Les Bêtises

El: – Știi cum e cu timpul ăsta?
Ea: – Cum?
El: – Păi, nu te-ai gândit niciodată?
Ea: – La ce?
El: – La timp, femeie, la timp!
Ea: – Aaaa… ba da. E acum, e ieri și e mâine.
El: – Parcă ești tâmpită!
Ea: – Dă-te tu în mă-ta! Ce vrei să zici cu timpul tău?
El: – Ei, no, iată!!.. e timpul MEU în care ACUM am inclus și timpul TĂU și din doi timpi am făcut unul singur.
Ea: – În doi timpi și trei mișcări!
El: – Mai bine vorbesc cu peretele de colo.
Ea: – Hai, băi, că glumeam. Zi mai departe, că mă interesează combinatul ăsta tâmpesc.
El: – Păi, lumea vorbește mereu de trei timpuri…
Ea: – Ba despre patru.
El: – Taci.
Ea: – Taci tu.
El: – Avem trecut, prezent și viitor. Deci trei.
Ea: – Ba patru.
El: – Taci și nu mă întrerupe.
Ea: – Taci tu.
El: – Bine, tac.

Ea: – Zi mai departe!
El: – Trecutul e simplu. Fost-am omul pădurii și gata. Pa. E dus.
Ea: – Adică dus? Cu trenul?
El: – Nu, cu pluta.
Ea: – Aaaa… așa…
El: – Viitorul e incert.
Ea: – Că bine grăiești.
El: – Taci. Poți visa la ziua de mâine, poți prezice, dar nu poți știi sigur.
Ea: – Cum nu? Eu știu clar că mâine la ora 20 e Suleyman Magnificul la televizor.
El: – Nu, nu e sigur. Nu există certitudine când vorbești de viitor.
Ea: – Ce prostii vorbești? Îți zic eu că așa-i. Mâine e, pe Kanal D.
El: – Taci. Dacă va fi pană de curent mâine?
Ea: – Nu va fi. Punem pariu?
El: – Dacă ai un accident mâine?
Ea: – Imposibil. Dorm până la 14, mănânc, dorm iar și după e Suleyman.
El: – Dacă este anulat serialul pe motive simple, de genu e prea prost să mai fie difuzat.
Ea: – Deh, hai, să nu ne batem joc.
El: – Dacă se sfârșește lumea?
Ea: – Prostii. Astea-s ipoteze, băi, niște ipoteze ireale. Ce-ți trebe ție irealitate, băi, broască țestoasă?
El: – Păi, nu ăsta-i viitorul? O irealitate pe cale să fie realitate? Căci mâine azi va fi ieri, nu? Astea-s lucruri de bun simț. Orice capră știe asta.
Ea: – Capra dă și ea lapte, nu?
El: – Da, ce legătură are asta?
Ea: – Și azi și mâine?
El: – Dintotdeauna.
Ea: – Deci totdeauna e real?
El: – Cum altfel?
Ea: – Și azi e real?
El: – Categoric. Acum este timpul întreg… ca laptele de capră.
Ea: – Precum laptele?
El: – Da.
Ea: – Întreg?
El: – Da.
Ea: – Deci nu degresat?
El: – Nu.
Ea: – Nici semi-degresat?
El: – Nu.
Ea: – Deci cu grăsime?
El: – Ce vorbești acolo?
Ea: – Prezentul e ca laptele întreg?
El: – Taci.

din învățăturile lui Alexandru

Alexandru.. hai să fiu sinceră, Alexandru e frate-miu. De-a lungul anilor am mai reținut și eu câte ceva din ce îmi zicea el, de multe ori venea cu sfaturi practice, majoritatea erau, bineînțeles, ca să se dea mare (de genul „folosește prezervative, dacă n-ai, îți dau eu”).

Iată un scurt sfat multi-practic: cum să folosești tubul de pastă de dinți.

Alexandru întotdeauna se enerva dacă nu știai unde să apeși pe tub, adică dacă apăsai pe mijloc sau cât mai aproape de orificiu (tata făcea asta cel mai des). UnuEl m-a învățat că bine e să apeși întotdeauna de la capăt ca să nu separi în două pasta dinăuntru și nici să nu îl lași pe altul să se chinuie când îi e lumea mai  dragă (când se spală pe dinți). Adică e bine să faci așa: DoiMi-a explicat frumos că dacă faci așa, îl ajuți și pe următorul și pe tine, iar dacă toată lumea, care folosește același tub de pastă de dinți, va face la fel, tubul va ajunge către final fără dificultăți. Așa la capăt nu te vei mai chinui să storci pasta din tub și va fi mult mai simplu să faci așa: TreiȘi ce să vezi, are dreptate :))

 

5 decembrie 2012

Azi m-am holbat la mâinile oamenilor, la toate mâinile care s-au lăsat văzute, care s-au pus în calea ochilor mei, unele în mod deliberat, ştiu sigur. În metrou am început să studiez degetele celor care se ţineau puternic de bara de inox deja slinoasă la ora cinci; mă uitam la unghii, la striaţiile palmei, la felul în care se strânge pielea pe degete, la încheieturile femeilor vulgare ori la venele pronunţate ale bătrânilor. Am studiat mâinile negrilor, felul în care culoarea încetează brusc la palme, la fel cum intră marea în nisip şi-l udă…

Azi o femeie, trecută de 40 de ani, mă atingea continuu, îşi tot punea mâinile ei înmănuşate peste ale mele. Încerca să găsească un loc pe bară de care să se ţină. Pielea mănuşilor o simţeam iar şi iar şi iar, până când m-am gândit că poate o face intenţionat, poate vrea cu adevărat să îmi atragă atenţia, are ceva să îmi spună, poate îmi cere ajutorul. Avea o privire destul de tristă, iar ochii ei de sub sprâncenele alea smulse păreau a fi ai unui catâr îmbătrânit prematur. Pielea mănuşii se simţea bine, era uşor umedă, poate cum şi-a şters lacrimile. „Excusez-moi”, „Pardon, madame”, iar şi iar şi iar. Ce reacţii ar trebui să ai în condiţiile astea? Trebuia s-o apuc pe după mijloc şi să-i şoptesc: „Tranquille, madame. Tout va bien.”? Poate mâna mea goală, care ţinea ferm bara de inox, cerea să fie acoperită, învelită de o mănuşă de piele neagră. Firele rupte din sprâncene, unele negre, altele cenuşii, trădau singurătatea şi nesiguranţa. Voia să fie protejată parcă, dar cum puteam eu să fac asta? De ce eu? Nu i-aş fi putut oferi decât o baie fierbinte, aşternuturi curate şi un păhărel de kir. Doar atât? Un om ar fi în stare să omoare pentru atâta. Tot nu-nţelegeam de ce m-a ales pe mine din toată mulţimea aia de oameni. Poate era o călătoare ca şi mine, poate se trezise brusc sub bulevardele Parisului şi nu mai ştia ce să facă. Eu urma să-i fiu harta vorbitoare a oraşului. Scenariul ăsta mi s-a risipit repede când mi-am dat seama că e prea bine îmbrăcată pentru o străină. O ultimă atingere. I-am fixat mănuşile cu privirea, căutând un indiciu, ceva care să-mi explice prezenţa ei acolo şi influenţa asupra mea. Atunci am zărit! Un colţ al unei hârtii, cred, ieşea discret din mănuşă. Era băgat acolo de parcă ar fi conţinut o informaţie „top secret”, un cod, un nume, ceva ce nu trebuia destăinuit. Era clar! Dorea să împărtăşească cuiva misterul biletului, să se scape de povară ca o femeie umilită care recunoaşte că şi-a atins limita puterilor. Şi m-a găsit pe mine, naiva şi infantila, de-a dreptul nerăbdătoare să preiau postul ca un adevărat spion. Nici nu mi-am dat seama, între timp, că biata se holba la mine. M-au hipnotizat ochii ei, în care se descria cu încetinitorul un tunel ademenitor şi albastru ca marea în plină zi, când întinsă pe plajă îi arunci câte-o privire înainte să dai pagina unei cărţi abia cumpărate. „Excusez-moi”, a mai zis încă o dată şi şi-a aranjat sprâncenele, ridicând firele cu degetele înmănuşate. Metroul intrase în staţie, Sevres-Babylone, ea s-a înghesuit, i-a împins pe toţi la o parte cu violenţă, cu o viteză nebună de parcă trenul urma să deraieze, iar ea trebuia să supravieţuiască, să se arunce pe ultima sută, trântindu-se pe peron, ca în filmele americane. Afară din vagon, s-a întors, exact cum m-am aşteptat, şi s-a uitat la mine… cu milă. Voiam să mă duc, la fel cum pornesc călătorii pe Marele Drum, aş fi vrut să merg să scriu istoria din culise. Îmi lipsea curajul şi atitudinea. Eram prea timidă. „Atenţie se închid uşile”, urla stridenta sonerie. Femeia era încă pe peron, înaltă şi hotărâtă. Nu mai semăna deloc cu un catâr, acum că deţinea puterea, secretul biletului. Acum era momentul. Unicul. Am sărit.

4 decembrie 2012

Singurătatea, iată-mi noul „partner in crime”; e un bărbat cam pe la 19 ani care începe să chelească. Ți-e milă de el, ai vrea să-i spui vorbe de încurajare, dar, într-un fel, parcă întregul lui destin îți provoacă scârbă. Așa că-l lași în pace și-i urezi „Baftă!” la fiecare rămas bun și cu Dumnezeu înainte.

Îmi simt singurătatea asta imatură ca pe-o bătătură pe talpa piciorului. La finalul zilei mă-ntreabă: „ça va?”  și eu mereu am replica: „Mai dă-te-n mă-ta!” N-o simți la început, nu te-ngreunează, nici nu provoacă disconfort. E doar al naibii de enervant să știi că e acolo. Există. Se află. Se găsește. Ai vrea s-o scobești cu un cuțit de măcelar, dar ți-e milă de pielea sănătoasă dimprejur. Ai vrea să bagi ace în miezul ei, dar ți-e milă de pielea sănătoasă dimprejur. O freci, o tot freci cu piatra ponce, nimeni nu-ți zice că nu e bine ce faci, numai o agravezi, începe să doară, strat după strat, în dureri, se dă jos. Urmează iar o perioadă de relax, când citirea numelor străzilor e de-a dreptul o plăcere; când treci de toate colțurile ca să vezi mai mult pentru că nimic n-are voie să se ascundă de tine, doar tu de ei. Te și vezi – feetless – ești așa de ușoară și de iute-n mișcări, nu contează dacă ai pantofi sau nu, n-are nicio importanță fiindcă nu trebuie să îți înclini gâtul să te uiți în jos. Privirea înainte dacă vrei să fii bărbată, așa cum te-a învățat Mănescu, demnă și modestă în același timp. Tu treci peste coji de castane prăjite… Am I making any sense sau iar m-am luat cu gândul și i-am zis „Hai să ne cumpărăm șosete de lână c-a venit iarna”?!

Revenind la singurătate – băiat de 19 ani, bătătură. Cum ziceam, uneori parcă mi-aș sacrifica talpa ca să scap de ea, dar mi-e milă de pielea sănătoasă dimprejur. Aș vrea să arunc cu castane prăjite în băiatul care chelește și să-l văd cum se ascunde prin gurile de metrou. Clar ceva mă oprește, îl accept (acum cu dezinteres), pentru că știu că la un moment dat și băiatu ăsta își va găsi o fată care-o să-l ia așa cu chelie cu tot… Până atunci, întreg destinul lui îmi provoacă scârbă.

before Oscar, there’s Gold

Începutul anului nu înseamnă doar a face noi promisiuni, a-ți cumpăra haine de iarnă, a vâna reducerile de prin mall, a organiza noile daily planners, a reîncepe școala, a-ți spăla mașina sau a-ți face un abonament la sală de care te vei lăsa probabil în două săptămâni… Nu, în ianuarie-februarie cel mai așteptat moment al tuturor cinefililor are loc… Oscarurile și Globurile de Aur!!!

Suprinzător anul acesta în competiție chiar sunt filme bune… Argo, Django Unchained, The Master and Lincoln sunt doar câțiva din favoriții acestei ediții. Ca de obicei, Globurile de Aur vor avea loc înaintea decernării premiilor Oscar și, într-un fel, vor prezice marele câștigător pentru categoria Best Picture 2012. Chiar dacă Premiile Academiei au deja prestigiu, o incredibil de fermecătoare gazdă, tradiționalul covor roșu și un spectacol ce merită să fie văzut (chiar dacă la noi se difuzează live de obicei pe la 2 noaptea), premiile decernate la Globurile de Aur sunt la fel de importante pentru cariera participanților. Mai mult, la Globurile de Aur ne satisfacem curiozitatea să vedem care serial este cel mai bun pe anul 2012, întrucât există și categorii de Best TV Show sau Best Mini Series. Cred că ar fi binevenită și o discuție pe filmele străine nominalizate de anul acesta, dar încă nu le-am vizionat, mai durează puțin până apar. Desigur the nominations au fost făcute publice încă din 13 decembrie, iar pe 13 ianuarie când va avea loc gala Globurilor o s-o vedem pe Jodie Foster primind the Cecil B. De Mille Award.

E curios, însă, cum unele filme au fost lăsate pe dinafară, cum ar fi Cloud Atlas în care Tom Hanks e excepțional ca de obicei, sau Extremely Loud and Incredibly Close, o foarte bună și super-close-to-the-original-book ecranizare unde micul Oscar de 9 ani este uimitor jucat de Thomas Horn. Deja ne-am prins cum majoritatea filmelor care vor fi nominalizate au tendința să fie lansate abia către finalul anului, astfel fiind puse sub lumina reflectoarelor instantaneu. Asta și judecând după regizorii implicați în realizarea lung metrajelor de anul acesta, e de-a dreptul jenant să nu îți dai seama cine va ajunge pe listele finale: Tarantino, Spielberg, Lee, Affleck și Bigelow. În orice caz, am avut parte și de ceva surprize venind dinspre Marion Cotillard, Richard Gere și Bradley Cooper.

Așteptăm cu nerăbdare să aflăm câștigătorii pe 2012!! Până atunci, iată un anunț serios din partea mea către Hollywood: Next time I see Meryl Streep as a nominee, I will seriously think about joining this mad house. Really now, we are honestly sick of it! Aa.. și pentru juriu: Dă-o-ncolo de treabă, sunteți prea predictibili, de-a dreptul plictisitori.