Azi noapte de-abia am reușit să adorm, cei de deasupra aveau o petrecere; era probabil o zi de naștere și tropăiau întruna. Am uitat cum e să locuiești la bloc. Se auzea basul, se zdruncina tavanul, cumplit.
Mi-am imaginat că dracii dau o petrece de ziua unuia mai mic cu coadă lungă. Țopăie ca nebunii împotriva ritmului. Se veselesc, scuipă unghii pe jos, își arată colții, aruncă piele moartă de pe balcon și cântă făcând gargară cu vin roșu.
O scenă cumplită văzută dincolo de geamul acoperit de beculețe de Crăciun.
S-ar vedea umbra coarnelor pe pereții proaspăt zugrăviți, în timp ce dracii și-ar povesti fanteziile: cum și-ar dori să-i chinuie pe unii și pe alții, le-ar șopti nopți la rând blesteme, ar aprinde lumânări galbene și ar lăsa să le picure ceară pe tălpile oamenilor, le-ar smulge câte un fir de păr zilnic, unul câte unul, că dracii au timp destul și sunt răbdători, le-ar insufla oamenilor coșmaruri și s-ar război cu îngerii lor păzitori în plină zi când lumea e prea agitată să observe. Câte și mai câte metode de tortură au dracii… Râzând ei așa de suferința oamenilor, s-a găsit și sărbătoritul să-și aducă aportul: „Eu, eu,… eu le-aș mușca tălpile pân la sânge, până n-ar mai putea umbla. Eu, eu, … eu le-aș smulge buricul degetelor să nu mai muncească, să nu mai mănânce.” Hohote de râs, ceilalți draci îl arătau cu degetele, „I-auzi-l și p-ăsta, mic, dar al dracului” Dracul cel mic rânji, plin de mulțumire de sine. Numai unu singur, ăl bătrân, nu râdea. „Sunteți niște idioți, de-aia nu reușim niciodată să învingem.” Liniște… numa basul mai duduia puternic. Toți s-au întors către bătrânul. „Și dacă le-ai lua mâinile și picioarele, asta nu înseamnă că le-ai lua credința.” „Dar vor trândăvi, zice dracul cel mic revoltat, și vor păcătui așa. Dumnezeu nu iartă trândăvia.” „Ce să mai trândăvească, împielițatule, crezi că asta înseamnă lene? Vor sta în suferință și-l vor chema pe Dumnezeu să le ajute lor. Și știm deja că mila lui Dumnezeu este nemărginită. Dumnezeu vine ori de câte ori este chemat. Or, scopul nostru e altul, măi idioților, scopul nostru e să-i facem pe blestemații ăștia umblători să ne cheme pe noi, mă, nu pe Dumnezeu. Asta trebe voi să cugetați.”
Dum, dum, dum, dum… Podeaua dracilor continua să duduie, dar pașii lor își schimbaseră ritmul. Nu mai săreau în sărbătoare, ci se încolăceau formând un opt rotunjit, pășind hotărât, cu privirea în jos, scărpinându-și bărbiile cu ghearele rămase. Cugetau. Ce să facem, ce să facem? Numai ăl bătrân ședea undeva chircit, doar coada i se vedea ieșind de sub șezut, tresărind cu fiecare pas al dracilor. „Destul, fraților. Azi e ziua lu negru ăsta mic. Să-l sărbătorim, că nu de mult e în ceata noastră și deja are idei bune, mici dar bune. Las că le venim noi de hac oamenilor, de cugetat mai avem noi o veșnicie, începem mâine, iară nu azi. Așadar… aiaiiaaiaia!” Și începuseră toți din nou să chițăie și să joace ca niște descreierați.
Asta îmi imaginam eu, cum dracii de la etajul cinci ar face hore cu ochii închiși, trosnind parchetul cu copitele lor și cum i-ar cânta dracului mai mic Joyeux anniversaire. Da, dracii ar vorbi franțuzește.
Duță cu D 